Tipareste |
Trandafir IORGA
PRIMARUL Trandafir IORGA - 30 noiembrie 1911- 30 noiembrie 2011
Apa este esența vieții ”La prima vedere este un lucru banal însă fără ea noi nu putem trăi. De fapt nimic nu poate trăi fără apă”
Mult inainte de a se cunoaste mecanismele de actiune a apei in cadrul proceselor fiziologice, la nivel celular si molecular, oamenii stiau, bineinteles, cat de importanta este apa. Nici nu le-a fost prea greu s-o afle: orice om stie ce insemna a-ti fi sete. Chiar si azi, multi semeni de-ai nostri sufera si chiar mor de sete. Poate nu intamplator, evolutia tehnologica a avut in vedere, in cea mai mare masura, pe langa construirea casei, adapostul necesar, fizic si psihic, fiecaruia dintre noi, si constructiile destinate aducerii, pastrarii, distribuirii si utilizarii apei. Remarcabile sisteme de irigatie care transportau apa de la mari distante au fost realizate in vechile orase ale Asiei; apeducte grandioase, fabuloase realizari ingineresti au facut mandria Imperiului Roman; stavilare si canale, rezervoare si bai si fantani au fost construite peste tot in lume.
Dintotdeauna am stiut ca fara apa n-am putea trai. Asa ca oamenii s-au preocupat mereu sa gaseasca lichidul vital, sa-l transporte, sa-l stocheze – evident, la nivelul de dezvoltare tehnologica al fiecarei epoci. Si mai faceau ceva civilizatiile vechi – ceva ce noi, azi, nu prea mai facem: venerau apa, o respectau cu o teama superstitioasa, celebrau puterea ei datatoare de viata, aducandu-i omagii si ofrande, spre a se bucura de ocrotirea ei. Acum mii de ani se desfasurau ceremonii in care oamenii executau dansuri ale ploii, chemand apa din cer, cea care facea sa creasca deopotriva plantele semanate de ei si ierburile salbatice, hranind animale si oameni. Vechii egipteni celebrau revarsarea anuala a Nilului, sursa fertilitatii campiilor. Grecii si romanii antici venerau zeitati ale apelor, aducandu-le jertfe si inaltandu-le temple.
Stramosii nostri cereau și cer lui Dumnezeu, ploaie, savarsind ritualuri vechi, precum Paparudele si Caloianul, care noua ne par azi doar niste pitoresti obiceiuri satesti, dar care, pentru cei de dinaintea noastra, erau actiuni magice intreprinse cu toata seriozitatea, pentru a rezolva o problema si ea de maxima seriozitate: nevoia de apa.
Stramosii nostri, dupa ce construiau fantani, le sfinteau, privindu-le nu ca pe niste simple rezervoare de apa potabila, ci ca pe instrumente ale legaturii indestructibile dintre lumea de aici si cea de dincolo, intre cei vii si cei plecati. A face o fantana in "spatiul public", la marginea drumului, era o actiune insemnata in ierarhia faptelor bune care iti asigurau rasplata in viata viitoare. In sistemul de credinte al societatii traditionale romanesti, cel ce facea o fantana pentru folosul oricarui trecator insetat o facea "de sufletul cuiva" – al membrilor familiei deja disparuti sau chiar al sau propriu –, caci apa pe care o daruia in acesta lume celor insetati avea s-o primeasca el insusi "pe lumea cealaltă".
Colindul cel mare al Comunei Luncavița:
„mai făcui Doamne de-un faptu,
puțurele-n timpuri grele, se-adapă cirezi la ele”
s-au adăpat și-au mulțumit,
dar mai mult îi bogdaproste”
în noiembrie 1911 cetățenii comunei Luncavița se adunau exact în acest loc, pentru a fi martori unui miracol! Apa potabilă, rece și foarte gustoasă ajungea în 26 de minute de la Cetățuia, chiar aici, în centrul comunei și la alte 5 fântânii prevăzute cu canale și uluce. De fapt, în total în 6 cișmele, sau canale. Acel moment a însemnat o piatră de hotar, dar și o rampă de lansare a comunei Luncavița în viitor! Faptul că o localitate și mai ales din zona rurală avea sistem centralizat modern de alimentare cu apă atrăgea tot mai mulți cetățeni care doreau să se stabilească aici. Comuna avea deja câteva comori naturale, date de Dumnezeu: Lunca Dunării cu Ghiolul Crapina și Munții Măcinului cu întinsele păduri de tei, de stejar și chiar de fag! La aceste două comori se mai adăuga una modernă, ieșită din cotidian!: Apă potabilă la robinet! Un tânăr croitor care se întorcea de la Tulcea, după ce vându-se marfa, trecând prin Luncavița a rămas uimit de câtă lume era adunată aici în noiembrie 1911 și s-a oprit să asiste și el. „Primarul, cu eșarfa la brâu, pentru că atunci eșarfa tricoloră se ținea la brâu, aștepta împreună cu prefectul județului, cu un sobor de preoți, și cu foarte multă lume să se întâmple o minune. Un inginer cu un ceas cu lanț în mână, și care vorbea într-o limbă străină (franceză), împreună cu un inginer român, care traducea, anunța lumea că în 26 de minute apa va curge la robinetul din fața lor, la cișmeaua cea nouă. Călătorul a așteptat și el să vadă minunea, parcă neîncrezător! Și într-adevăr, după exact 26 de minute apa a început să curgă la robinet, mai întâi mai firavă, iar în câteva secunde foarte puternică!
întreaga suflare prezentă a salutat evenimentul, iar cetățenii comunei s-au pus în genunchi, mulțumind pentru minune” . Călătorul nu a mai stat pe gânduri și a decis să rămână în Luncavița. Și-a luat casă pe vale, a devenit croitor al satului, copii lui la fel, iar astăzi nepotul lui, care știe și el secretul croitoriei, numai că-l practică mai rar, este viceprimarul comunei Gabriel Ionașcu. Despre bunicul lui era vorba.
în fapt, ce se întâmplase? Cum se ajunsese la o asemenea investiție, cum de Luncavița a beneficiat de așa ceva, acum 100 de ani, când mijloacele inginerești nu erau așa de performante ca în zilele noastre? Care era secretul?
Luncavița a avut norocul ca la conducerea ei, acum mai bine de 100 de ani să fie un primar extraordinar! Numele lui era Trandafir IORGA, un om cu o personalitate distinctă, ferm, cu mustăți răsucite, poreclit „boierul”, nu numai pentru că era bogat și avea terenuri multe, mori de apă, sau alte bogății, ci pentru că era și un filantrop renumit, adică darnic! Dăruia, făcea donații, atât pentru nevoiași, dar mai ales pentru dezvoltarea comunei și a județului. De exemplu, în perioada cât a fost primar, se pietruia drumul Măcin – Luncavița – Tulcea, și fiecare localitate trebuia, dacă era posibil, să contribuie cu bani la pietruirea lui. Trandafir Iorga a pus gaj la bancă 10 ha de pământ din regiunea Țarna s-a împrumutat cu 15.000 lei și i-a donat pietruirii drumului. Din păcate nu a mai putut să dea banii înapoi iar banca i-a vândut terenul. O mare parte din el a fost cumpărat de la bancă de Neculie SPIRU, un al boier care și el a contribuit la dezvoltarea infrastructurii comunei, fiind cel care a ridicat Clopotnița și o mare parte din Biserica actuală.
Dar să revenim la Trandafir IORGA. îl durea faptul că nu se pot construi multe fântâni, ca în alte părți ale României, deoarece aici solul nu permitea așa ceva. La câțiva metri în pământ se află așa numita „pielea boului” iar fântânile se surpau, cele puține câte erau trebuiau permanent ispolite și atunci a auzit că se pot construi sisteme centralizate de apă potabilă, și că francezii sunt specialiști în așa ceva. A reușit să obțină un pașaport diplomatic de la CAROL I, regele României și în 1894, când avea 46 de ani, a vizitat Franța. A reușit să convingă o echipă de proiectare din Franța să vină la Luncavița și să studieze posibilitatea realizării unui asemenea sistem cu apă potabilă. Francezii au fost primiți cu multă dragoste de cetățenii comunei, la număr 2300 în acea perioadă, și după câteva luni de cercetare au elaborat soluția sistemului de alimentare cu apă. în 1900 au realizat un studiu, asemănător studiului de fezabilitate din zilele noastre, care identifica soluția și costurile. Primarul s-a consultat cu cetățenii, le-a explicat costurile, aceștia au fost de acord, iar primăria a început să adune banii de la fiecare gospodărie. De asemenea toți cetățenii se învoiau să muncească gratuit la această mare investiție. Apoi, Trandafir IORGA a cerut ajutorul autorităților județene și l-a primit. Prefectul de atunci Petru SFETESCU, i-a oferit sprijin, punându-i la dispoziție inginerii cei mai de seamă ai județului Tulcea.
Dați-mi voie să citesc un fragment dintr-un articol apărut în luna iunie 1911 în ziarul CONSERVATORUL TULCII intitulat ”Apă la Luncavița”, așa cum se scria și se pronunța în limba română atunci:
”Una din lucrările de cari se va lega pentru totdeauna numele d-lui prefect Sfetescu, este aducerea apei în satul Luncavița, cari dacă va fi complet terminată într’un viitor destul de apropiat ea se datorește și actualului prefect.
Vom face, în rîndurile ce urmează, micul istoric al acestei chestiuni:
La aproape 5 klm. de Luncavița, spre partea muntoasă la punctul numit Cetățuia, se află cîteva izvoare de apă, cari, captate în fîntîni obicinuite, serveau pînă acum pe trecători, pentru adăpatul vitelor și udatul tutunului și grădinelor de zarzavat.
Simțindu-se lipsa de apă potabilă suficientă în comună, s’a emis părerea de a se capta acele izvoare într’un chip mai rațional, așa ca apa să fie dusă prin conducte în sat și distribuită prin fîntîni speciale spre consumație publică, de oarece din constatările și analizele chimice făcute, alte instalațiuni de filtrare nu necesitează, apa fiind absolut potabilă și lipsită de orice materii, organice.
Asupra izvoarelor existente s’a calculat pentru 24 de ore, un debit de 100m.c., ceia ce revine 50 litri de cap, socotit la o populațiune de peste 2000 de suflete.(adică peste 4000 litri/oră)
în urma acestor constatări, un comitet de inițiativă condus de Primarul Trandafir IORGA și o echipă tehnică franțuză a supus rezultatele obținute d-lui prefect, rugîndu-l a-i ajuta să se poată desăvîrși, cu mijloace reduse, această importantă operă, de care atîrnă în mare măsură bunăstarea higienică a populațiunii. D. prefect le-a acordat tot sprijinul d-sale, iar d. inginer Germani. d. inginer I. Moțoi și d. inginer Nicolescu, s-au pus la dispoziție în mod gratuit!.
Lucrarea constă din captarea izvoarelor într-o cisternă, așa numită casa apelor, așezată chiar la poalele punctului Cetățuia, de unde apoi apa va fi trimisă prin conducte de 80 m.m. diametru, în sat și distribuită la șase fîntîni monumentale prevăzute cu robinete, uluce, etc.
Valoarea lucrărilor va fi de circa 30.000 lei din cari cea mai mare parte va fi acoperită de locuitori prin analoghie.
Socotim unic cazul ca o comună rurală să-și poată asigura în asemenea lesnicioase condițiuni apa necesară, lucru pentru care locuitorii din Luncavița nu vor avea decît de mulțumit d-lui prefect Sfetescu, și celorlalți realizatori pentru concursul prețios ce le-a dat.
Dau citire unui alt fragment din Expunerea Situației Județului Tulcea pe anul 1912 de prefectul județului către Consiliul Județean General, la deschiderea sesiunii generale din 15 octombrie 1912:
”La Luncavița s’a terminat alimentarea comunei cu apă potabilă de la Cetățuia, pe drumul Luncavița-Țiganca, depărtare 5 Km.
Pentru populația acestei comune de 2300 locuitori, s’a înființat 6 cișmele. Conductele apei sunt de fontă, avînd lățimea 80 milimetri, așezate în șanțuri adînci de 2 metri. Lucrarea dată în întreprindere d-lui inginer I. Moțoi, s’a contractat cu suma de 25940 lei, mai esecutîndu-se lucrări neprevăzute de 3000 lei.
Deși județul este înconjurat de multă apă, Dunărea și Măcin, mai toate așezările, orașe și sate, n’au apă potabilă, Luncavița fiind prima dintre ele!
Importanța aducerii apei la Luncavița este cu mult mai mare, dacă facem referire că la începutul celui de-al doilea război mondial, (1940), doar 78 de localități din România aveau un asemenea sistem modern centralizat de alimentare cu apă!
La 100 de ani de la aducerea apei în Comuna Luncavița, în ziua de 30 noiembrie 2011, în prezența cetățenilor comunei Luncavița, a d-lui Victor TARHON, Președintele Consiliului Județean Tulcea, a preoților din Luncavița și Rachelu, a Primarului Comunei Ștefan ILIE, Trandafir IORGA a fost declarat post-mortem CETĂȚEAN DE ONOARE A COMUNEI LUNCAVIȚA: pentru marele merit de a realiza primul sistem centralizat de alimentare cu apă al lumii rurale românești, pe care l-a pus în funcțiune în noiembrie 1911, pentru calitățile administrative și umane de excepție și pentru că reprezintă un model demn de urmat pentru cetățenii Comunei Luncavița și pentru generațiile viitoare.
Apa este esența vieții ”La prima vedere este un lucru banal însă fără ea noi nu putem trăi. De fapt nimic nu poate trăi fără apă”
Mult inainte de a se cunoaste mecanismele de actiune a apei in cadrul proceselor fiziologice, la nivel celular si molecular, oamenii stiau, bineinteles, cat de importanta este apa. Nici nu le-a fost prea greu s-o afle: orice om stie ce insemna a-ti fi sete. Chiar si azi, multi semeni de-ai nostri sufera si chiar mor de sete. Poate nu intamplator, evolutia tehnologica a avut in vedere, in cea mai mare masura, pe langa construirea casei, adapostul necesar, fizic si psihic, fiecaruia dintre noi, si constructiile destinate aducerii, pastrarii, distribuirii si utilizarii apei. Remarcabile sisteme de irigatie care transportau apa de la mari distante au fost realizate in vechile orase ale Asiei; apeducte grandioase, fabuloase realizari ingineresti au facut mandria Imperiului Roman; stavilare si canale, rezervoare si bai si fantani au fost construite peste tot in lume.
Dintotdeauna am stiut ca fara apa n-am putea trai. Asa ca oamenii s-au preocupat mereu sa gaseasca lichidul vital, sa-l transporte, sa-l stocheze – evident, la nivelul de dezvoltare tehnologica al fiecarei epoci. Si mai faceau ceva civilizatiile vechi – ceva ce noi, azi, nu prea mai facem: venerau apa, o respectau cu o teama superstitioasa, celebrau puterea ei datatoare de viata, aducandu-i omagii si ofrande, spre a se bucura de ocrotirea ei. Acum mii de ani se desfasurau ceremonii in care oamenii executau dansuri ale ploii, chemand apa din cer, cea care facea sa creasca deopotriva plantele semanate de ei si ierburile salbatice, hranind animale si oameni. Vechii egipteni celebrau revarsarea anuala a Nilului, sursa fertilitatii campiilor. Grecii si romanii antici venerau zeitati ale apelor, aducandu-le jertfe si inaltandu-le temple.
Stramosii nostri cereau și cer lui Dumnezeu, ploaie, savarsind ritualuri vechi, precum Paparudele si Caloianul, care noua ne par azi doar niste pitoresti obiceiuri satesti, dar care, pentru cei de dinaintea noastra, erau actiuni magice intreprinse cu toata seriozitatea, pentru a rezolva o problema si ea de maxima seriozitate: nevoia de apa.
Stramosii nostri, dupa ce construiau fantani, le sfinteau, privindu-le nu ca pe niste simple rezervoare de apa potabila, ci ca pe instrumente ale legaturii indestructibile dintre lumea de aici si cea de dincolo, intre cei vii si cei plecati. A face o fantana in "spatiul public", la marginea drumului, era o actiune insemnata in ierarhia faptelor bune care iti asigurau rasplata in viata viitoare. In sistemul de credinte al societatii traditionale romanesti, cel ce facea o fantana pentru folosul oricarui trecator insetat o facea "de sufletul cuiva" – al membrilor familiei deja disparuti sau chiar al sau propriu –, caci apa pe care o daruia in acesta lume celor insetati avea s-o primeasca el insusi "pe lumea cealaltă".
Colindul cel mare al Comunei Luncavița:
„mai făcui Doamne de-un faptu,
puțurele-n timpuri grele, se-adapă cirezi la ele”
s-au adăpat și-au mulțumit,
dar mai mult îi bogdaproste”
în noiembrie 1911 cetățenii comunei Luncavița se adunau exact în acest loc, pentru a fi martori unui miracol! Apa potabilă, rece și foarte gustoasă ajungea în 26 de minute de la Cetățuia, chiar aici, în centrul comunei și la alte 5 fântânii prevăzute cu canale și uluce. De fapt, în total în 6 cișmele, sau canale. Acel moment a însemnat o piatră de hotar, dar și o rampă de lansare a comunei Luncavița în viitor! Faptul că o localitate și mai ales din zona rurală avea sistem centralizat modern de alimentare cu apă atrăgea tot mai mulți cetățeni care doreau să se stabilească aici. Comuna avea deja câteva comori naturale, date de Dumnezeu: Lunca Dunării cu Ghiolul Crapina și Munții Măcinului cu întinsele păduri de tei, de stejar și chiar de fag! La aceste două comori se mai adăuga una modernă, ieșită din cotidian!: Apă potabilă la robinet! Un tânăr croitor care se întorcea de la Tulcea, după ce vându-se marfa, trecând prin Luncavița a rămas uimit de câtă lume era adunată aici în noiembrie 1911 și s-a oprit să asiste și el. „Primarul, cu eșarfa la brâu, pentru că atunci eșarfa tricoloră se ținea la brâu, aștepta împreună cu prefectul județului, cu un sobor de preoți, și cu foarte multă lume să se întâmple o minune. Un inginer cu un ceas cu lanț în mână, și care vorbea într-o limbă străină (franceză), împreună cu un inginer român, care traducea, anunța lumea că în 26 de minute apa va curge la robinetul din fața lor, la cișmeaua cea nouă. Călătorul a așteptat și el să vadă minunea, parcă neîncrezător! Și într-adevăr, după exact 26 de minute apa a început să curgă la robinet, mai întâi mai firavă, iar în câteva secunde foarte puternică!
întreaga suflare prezentă a salutat evenimentul, iar cetățenii comunei s-au pus în genunchi, mulțumind pentru minune” . Călătorul nu a mai stat pe gânduri și a decis să rămână în Luncavița. Și-a luat casă pe vale, a devenit croitor al satului, copii lui la fel, iar astăzi nepotul lui, care știe și el secretul croitoriei, numai că-l practică mai rar, este viceprimarul comunei Gabriel Ionașcu. Despre bunicul lui era vorba.
în fapt, ce se întâmplase? Cum se ajunsese la o asemenea investiție, cum de Luncavița a beneficiat de așa ceva, acum 100 de ani, când mijloacele inginerești nu erau așa de performante ca în zilele noastre? Care era secretul?
Luncavița a avut norocul ca la conducerea ei, acum mai bine de 100 de ani să fie un primar extraordinar! Numele lui era Trandafir IORGA, un om cu o personalitate distinctă, ferm, cu mustăți răsucite, poreclit „boierul”, nu numai pentru că era bogat și avea terenuri multe, mori de apă, sau alte bogății, ci pentru că era și un filantrop renumit, adică darnic! Dăruia, făcea donații, atât pentru nevoiași, dar mai ales pentru dezvoltarea comunei și a județului. De exemplu, în perioada cât a fost primar, se pietruia drumul Măcin – Luncavița – Tulcea, și fiecare localitate trebuia, dacă era posibil, să contribuie cu bani la pietruirea lui. Trandafir Iorga a pus gaj la bancă 10 ha de pământ din regiunea Țarna s-a împrumutat cu 15.000 lei și i-a donat pietruirii drumului. Din păcate nu a mai putut să dea banii înapoi iar banca i-a vândut terenul. O mare parte din el a fost cumpărat de la bancă de Neculie SPIRU, un al boier care și el a contribuit la dezvoltarea infrastructurii comunei, fiind cel care a ridicat Clopotnița și o mare parte din Biserica actuală.
Dar să revenim la Trandafir IORGA. îl durea faptul că nu se pot construi multe fântâni, ca în alte părți ale României, deoarece aici solul nu permitea așa ceva. La câțiva metri în pământ se află așa numita „pielea boului” iar fântânile se surpau, cele puține câte erau trebuiau permanent ispolite și atunci a auzit că se pot construi sisteme centralizate de apă potabilă, și că francezii sunt specialiști în așa ceva. A reușit să obțină un pașaport diplomatic de la CAROL I, regele României și în 1894, când avea 46 de ani, a vizitat Franța. A reușit să convingă o echipă de proiectare din Franța să vină la Luncavița și să studieze posibilitatea realizării unui asemenea sistem cu apă potabilă. Francezii au fost primiți cu multă dragoste de cetățenii comunei, la număr 2300 în acea perioadă, și după câteva luni de cercetare au elaborat soluția sistemului de alimentare cu apă. în 1900 au realizat un studiu, asemănător studiului de fezabilitate din zilele noastre, care identifica soluția și costurile. Primarul s-a consultat cu cetățenii, le-a explicat costurile, aceștia au fost de acord, iar primăria a început să adune banii de la fiecare gospodărie. De asemenea toți cetățenii se învoiau să muncească gratuit la această mare investiție. Apoi, Trandafir IORGA a cerut ajutorul autorităților județene și l-a primit. Prefectul de atunci Petru SFETESCU, i-a oferit sprijin, punându-i la dispoziție inginerii cei mai de seamă ai județului Tulcea.
Dați-mi voie să citesc un fragment dintr-un articol apărut în luna iunie 1911 în ziarul CONSERVATORUL TULCII intitulat ”Apă la Luncavița”, așa cum se scria și se pronunța în limba română atunci:
”Una din lucrările de cari se va lega pentru totdeauna numele d-lui prefect Sfetescu, este aducerea apei în satul Luncavița, cari dacă va fi complet terminată într’un viitor destul de apropiat ea se datorește și actualului prefect.
Vom face, în rîndurile ce urmează, micul istoric al acestei chestiuni:
La aproape 5 klm. de Luncavița, spre partea muntoasă la punctul numit Cetățuia, se află cîteva izvoare de apă, cari, captate în fîntîni obicinuite, serveau pînă acum pe trecători, pentru adăpatul vitelor și udatul tutunului și grădinelor de zarzavat.
Simțindu-se lipsa de apă potabilă suficientă în comună, s’a emis părerea de a se capta acele izvoare într’un chip mai rațional, așa ca apa să fie dusă prin conducte în sat și distribuită prin fîntîni speciale spre consumație publică, de oarece din constatările și analizele chimice făcute, alte instalațiuni de filtrare nu necesitează, apa fiind absolut potabilă și lipsită de orice materii, organice.
Asupra izvoarelor existente s’a calculat pentru 24 de ore, un debit de 100m.c., ceia ce revine 50 litri de cap, socotit la o populațiune de peste 2000 de suflete.(adică peste 4000 litri/oră)
în urma acestor constatări, un comitet de inițiativă condus de Primarul Trandafir IORGA și o echipă tehnică franțuză a supus rezultatele obținute d-lui prefect, rugîndu-l a-i ajuta să se poată desăvîrși, cu mijloace reduse, această importantă operă, de care atîrnă în mare măsură bunăstarea higienică a populațiunii. D. prefect le-a acordat tot sprijinul d-sale, iar d. inginer Germani. d. inginer I. Moțoi și d. inginer Nicolescu, s-au pus la dispoziție în mod gratuit!.
Lucrarea constă din captarea izvoarelor într-o cisternă, așa numită casa apelor, așezată chiar la poalele punctului Cetățuia, de unde apoi apa va fi trimisă prin conducte de 80 m.m. diametru, în sat și distribuită la șase fîntîni monumentale prevăzute cu robinete, uluce, etc.
Valoarea lucrărilor va fi de circa 30.000 lei din cari cea mai mare parte va fi acoperită de locuitori prin analoghie.
Socotim unic cazul ca o comună rurală să-și poată asigura în asemenea lesnicioase condițiuni apa necesară, lucru pentru care locuitorii din Luncavița nu vor avea decît de mulțumit d-lui prefect Sfetescu, și celorlalți realizatori pentru concursul prețios ce le-a dat.
Dau citire unui alt fragment din Expunerea Situației Județului Tulcea pe anul 1912 de prefectul județului către Consiliul Județean General, la deschiderea sesiunii generale din 15 octombrie 1912:
”La Luncavița s’a terminat alimentarea comunei cu apă potabilă de la Cetățuia, pe drumul Luncavița-Țiganca, depărtare 5 Km.
Pentru populația acestei comune de 2300 locuitori, s’a înființat 6 cișmele. Conductele apei sunt de fontă, avînd lățimea 80 milimetri, așezate în șanțuri adînci de 2 metri. Lucrarea dată în întreprindere d-lui inginer I. Moțoi, s’a contractat cu suma de 25940 lei, mai esecutîndu-se lucrări neprevăzute de 3000 lei.
Deși județul este înconjurat de multă apă, Dunărea și Măcin, mai toate așezările, orașe și sate, n’au apă potabilă, Luncavița fiind prima dintre ele!
Importanța aducerii apei la Luncavița este cu mult mai mare, dacă facem referire că la începutul celui de-al doilea război mondial, (1940), doar 78 de localități din România aveau un asemenea sistem modern centralizat de alimentare cu apă!
La 100 de ani de la aducerea apei în Comuna Luncavița, în ziua de 30 noiembrie 2011, în prezența cetățenilor comunei Luncavița, a d-lui Victor TARHON, Președintele Consiliului Județean Tulcea, a preoților din Luncavița și Rachelu, a Primarului Comunei Ștefan ILIE, Trandafir IORGA a fost declarat post-mortem CETĂȚEAN DE ONOARE A COMUNEI LUNCAVIȚA: pentru marele merit de a realiza primul sistem centralizat de alimentare cu apă al lumii rurale românești, pe care l-a pus în funcțiune în noiembrie 1911, pentru calitățile administrative și umane de excepție și pentru că reprezintă un model demn de urmat pentru cetățenii Comunei Luncavița și pentru generațiile viitoare.